duminică, 5 septembrie 2010

Înapoi la tastat

Nu, n-am plecat, deci nu mă-ntorc. Ştiu, am lipsit ceva vreme de pe blogosferă, asta e drept. Am avut motive întemeiate în schimb… am fost în vacanţă! :)

Ei bine, generic vacanţă, întrucât multe multe s-au întâmplat pe perioada verii. Am lucrat, m-am trainuit, am trainuit, am văzut lume nouă, lume veche, am călătorit, am citit, m-am odihnit, m-am stresat, am visat – m-am şi trezit din vis … mi-am reconstruit viitorul (da, mă apuc de încăo Facultate, dar nu simt nevoia să detaliez acum, pentru ca deh, e complicat), am înotat în mare, am văzut şi eu în nu ştiu câţi ani un serial (In Treatment, nu-i rău), am înfiinţat un ONGT care bineînţeles, ca un nou născut plin de potenţial şi dornic de a schimba lumea, cere mult timp şi energie …

Toate acestea , cu bune, cu mai puţin bune, mă fac fericită, pentru că sunt ceea ce mă definesc. Munca, pasiune în ceea ce fac, dorinţa de a ştii mai multe, de a călători şi de a învăţa de la persoane cu care la prima vedere nu împărtăşeşti nimic, schimbare, speranţa de a păşi pe drumul visat – fără ca acest lucru să fie nici uşor, nici întotdeauna plăcut.

Ca întotdeauna, în mod misterios, şi acest sezon de vară s-a scurs rapid, iar asta nu mă întristează neapărat. Au fost multe lucruri de făcut, de trăit şi , ca întotdeauna, aceste experienţe mi-au dat imboldul de a vrea şi cere mai mult. Dacă stau să mă gândesc, pentru mine vara – cam de 3 ani încoace – e acea poţiune concentrată, necunoscută şi magică într-o sticluţă în formă de soare din care mă înfrupt cam 2 luni pentru a avea energie şi entuziasm pentru întregul an. Aşa mă simt şi acum, reîmprospătată şi impulsionată de acea forţă a tinereţii şi proactivităţii.

Ş-uite că am reuşit să îmi îndeplinesc cel puţin parţial unul dintre obiectivele propuse înaintea verii şi anume să îmi reînvii şi, de ce nu, reinventez blogul. Ei bine, nu s-au schimbat tare multe: am profitat şi eu de noile template-uri de la Blogger, am mutat şi adăugat una alta, dar, cel mai important, am adăugat o nouă secţiune ce cuprinde posturile mele în limba engleză. Nu pornesc de la ideea neapărata că mi-aş fi lărgit plaja de cititori, dar de ce să nu ofer posibilitatea oricui de a-mi rumega ideile, trăirile, frământările şi porcăriile debordate. S-ar putea să le facă ziua mai bună. Sau nu.

Acestea fiind spuse, îmi doresc un bun revenit şi îmi „semi” asum că voi încerca să fiu mai conştiincioasă în relaţia-mi cu jurnalul virtual.

Pace.

marți, 1 iunie 2010

de actualitate

din păcate …

Astăzi, în timp ce mă făceam că învăţ, mi-am amintit de nişte vechi prieteni – Paraziţii, băieţii de la Luna Amară ş.a. Bineînţeles, m-am grăbit să îi reascult după ceva timp, în care uitasem de ei (?)


Sunt multe piese care mi-au încântat urechea şi, da, sufletul. Or fi ei “băieţi răi” cu versuri adesea obscene , însă de multe ori rimele lor “lovesc adânc” şi pun punctual pe i.


Mno, oke, am să încerc să nu folosesc filosofarea pe marginea versurilor acestora ca şi formă de procrastinare, fapt pentru care vă las cu trei piese, din păcate, foarte actuale (v. cea de-a doua pedeapsa aplicata celor mai nenorociti- pe langa aia din nastere- de un minus 25% pt redresarea tarii)– în ceea ce priveşte descrierea stării prezente în care se află ţărişoara.



Pace tuturor.

vineri, 21 mai 2010

un succes dulce


Hooray!


Din ciclul „poate încă mai avem o şansă” , campania celor de la Greenpeace International referitoare la salvarea pădurilor tropicale şi a vieţuitoarelor din sânul acestora (dacă eşti un cititor fidel, cuminte şi silitor, înseamnă că ai citit despre asta în posturi anterioare) s-a dovedit a fi un real succes.


Astfel, în urma Adunării Generale din 15 aprilie a celui mai mare producător şi furnizor de alimente-Nestle îşi setează o nouă politică în ceea ce priveşte identificarea şi selecţia furnizorilor de materii prime (în cazul acesta ulei de palmier) în funcţie de standarde calitative de protecţie a mediului înconjurător. Aşadar, conform acestor criterii, Sinar Mas –ul îşi cam încheie colaborarea cu Nestle, datorită lipsei unui management eficient a riscurilor de distrugere a mediului implicate în procesul de procurare a materiilor prime.


Nu sunt suficient de naivă sau slab informată încât să cred că cele 1.5 milioane de vizualizări ale filmuleţului din campania „Give Rainforests a break” sau a răspândirii mesajelor acesteia a soluţionat problema, însă cred că a fost un instrument important de imagine si lobby. Cu toate acestea, ridic colţurile gurii în ceea ce se arată a fi un zâmbet mulţumit pentru că văd că oamenii pot să fie sensibili la astfel de chestiuni şi că dau (măcar) un click pe/pentru aceasta planetă.

Mişto.


Mai multe aici

miercuri, 12 mai 2010

Două săptămâni de calitate

De asigurare a calităţii, ca să fim mai specifici.


Acum mă aflu în călduroasa Turcia – unde cică abia se termină primăvara, dar sunt cam 33-35 de grade – lângă Izmir, la cea de a doua vizită de studiu la Universitatea Adnan Menderes din orăşelul Aydin.


Şi pentru că nu te poţi sătura de calitate în Învăţământul Superior european/ naţional , după aceste 3 zile de lucru intens, mă găsiţi la Galaţi timp de o săptămână– unde are loc trainingul de pregătire a studenţilor experţi în asigurarea calităţii, organizat de Alianţa Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti din România şi Agenţia Română de Asigurare a Calităţii. Pe post de „învăţător” , de data aceasta, nu învăţăcel. Cine ar fi zis? …


Îmi amintesc acum, şi încă nu înţeleg ce întorsătură ciudată pot lua lucrurile… speriată (nu ştiu de ce…dar erau o grămadă de animăluţe prin stomac – până în suflet – ce nu păreau să îmi dea pace ) … pe la 02 înainte să iau trenul către Bucureşti (prima mea dată când urmam să dorm „cu acte în regulă” în tren= la cuşetă) … mda… şi o foarte interesantă şi eliberantă plimbare nocturnă ce încă mi se activează când ascult Creep (Radiohead, duuuuh).

Mda, se pare că viaţa te poate duce unde nu te-ai fi gândit, decât poate în momentele de „day dreaming” – asta dacă eşti destul de orb/ optimist/ copil încât să crezi şi să îi joci jocul.


Suficient pentru acum. Am treabă şi, chiar dacă nu e deloc uşoară, îmi place mult pentru că mă pune în situaţii nu prea simple. J


Bring it on

Să aveţi şi voi o săptămână calitativă în ce sens vă gâdilă mai tare dorinţele ascunse.

joi, 6 mai 2010

Simbolul Pierdut



Probabil recunoaşteţi titlul ultimei cărţi ale lui Dan Brown – şi înainte de a vă da ochii peste cap şi a a- mi explica „cât de comercial ” e el cu cărţile-i cu tot, eu vă spun că am citit cele cinici cărţi ale lui şi am avut câte ceva de învăţat şi mi-au mai şi plăcut.

Şi acestea sunt obiectivele (principale ale) lecturii: educare şi relaxare/ detaşare/încărcare pozitivă.


Revenind , ca restul volumelor ale lui Brown, şi Simbolul Pierdut are un scenariu action- packed care ,cel mai probabil , va fi transpus pe ecran – ceea ce va reduce, cu tot respectul pentru Tom Hanks, din mesajul şi puterea cărţii. Din nou, interesantul profesor Robert Langdon, trece printr-o suită de încercări care de care mai ciudate, făcându-se constantă referire la Misterele Antice, simboluri şi rituri străvechi ş.a. De data aceasta, Langdon e încercat în inima SUA – Washington D.C.


Îmi place mult modul autorului de a descrie clădiri şi locuri, întru-cât acesta nu se limitează la o descriere obiectivă, mată , ci efectiv îţi face cunoştinţă cu istoria respectivului monument/ clădiri etc. , astfel încât mi s-a deschis mare apetit pentru a vedea Capitolul, National Mall cu ale ai comori: Memorialul Jefferson şi Lincoln, continuând cu Smithsonian Institute unde probabil că poţi bântui o săptămână (cel puţin) fără să te plictiseşti cu ochii larg deschişi în faţa Muzeului Naţional de Istorie Naturală, Muzeul Naţional Nautic şi Spaţial, Muzeul Naţional de Istorie Americană, Muzeul de Artă şi multe altele. Ok, acum probabil dacă îmi imaginez că aş ajunge vreodată să arunc o privire înăuntrul CSMS – Centrului de Suport al Muzeului Smithsonian – unde sunt depozitate peste 90% din colecţia de piese (manuscrise, artefacte şi alte comori naturale) – din care zice-se că doar 2% sunt expuse în National Mall o dată. Trecând peste limita imaginaţiei, tot aici zice-se că ar exista un „mic laborator unic în lume”.


Ştiu că totul are o undă fantastică, însă eu am învăţat ,dacă nu să cred, măcar să casc ochii către ceea ce nu ştiu/cred că ar exista. Şi datorită a varii experienţe şi trăiri din ultimii doi ani am învăţat că doar noi ne punem bariere – asta se aplică şi când e vorba de cunoaştere.

Aşadar dacă te interesează o lectură plăcută , uşor de „manevrat”, dar asupra căreia poţi rumega mult şi bine , eu îţi recomand cartea asta. Ai ocazia să citeşti de la chestii cât se poate de „reale” şi obiective despre ce înseamnă acest măreţ oraş, până la cele mai controversate aspecte ce ţin de masonerie şi de natura fiinţei umane – lucruri pe care poţi sau nu să la accepţi, să le conteşti sau critici – însă mi se pare esenţial măcar să le cunoşti. Să-ţi deschizi cutiuţa.

PS: nu , nu vă scutesc de citit – de aceea nu am făcut o recenzie per-se a cărţii. De dezvăluirea „simbolului pierdut ” nici nu îmi pun problema.

luni, 3 mai 2010

Întâi mai


De Ziua Muncii am avut bucuria de a mă munci alături de cele mai dragi prietene ale mele. Venite special pe o ruta de 300 de km, pe un tren jegos, doar pentru a împărţi o bere/ cioco… , gânduri şi râsete , cu mine.

Vă mulţumesc. Prietenia nu are graniţe şi limite, cu adevărat.

Tu ce ai făcut de 1 Mai?

vineri, 23 aprilie 2010

mana de ajutor

La multi ani...cu o zi intarziere

Sunt oricum alaturi de tine. Asa cum pot si stiu eu.

miercuri, 21 aprilie 2010

din 21 de motive...




La mulţi ani!

Pentru că:

1. primeşti scrisori nocturne cu iz de delir, fără să te sperii

2. îmi dăruieşti câteodată mai mult decât pot să înţeleg

3. m-am redeschis

4. sunt mai sigură pe mine

5. există o încredere , pe care nu o duc mereu la fel de uşor

6. gândeşti ca mine

7. dar mă şi scoţi din gândirea-mi

8. mă iubeşti atunci când eu mă dispreţuiesc

9. îmi extinzi aria de cunoaştere şi înţelegere

10. eşti câteodată intruziv

11. mi-ai luat o pisică

12. îmi iei ciocolată

13. gravitezi în jurul meu

14. îmi hrăneşti narcisismul

15. accepţi şi câte un pumn

16. ai dinţi frumoşi,

17. şi crezi că şi eu am

18. *****

19. vrei mai mult

20. îţi aminteşti mereu de 21

21. te iubesc

notă. Nu îmi plac declaraţiile în public. La un moment dat însă, cu toţii ne sacrificăm, nu?

luni, 5 aprilie 2010

Nouă şi minunată experienţă


Au trecut zile, o săptămână de fapt de când m-am întors de la prima mea vizită din cadrul IEP. Mai clar puţin, Institutional Evaluation Programme , unul dintre serviciile EUA – European University Association – îşi propune susţinerea cât mai multor instituţii de învăţământ superior europene în vederea îmbunătăţirii stării actuale a universităţii respective.


Cum se face asta? Păi, IEP oferă o evaluare cât mai comprehensivă instituţiei prin intermediul unor experţi în materie de asigurare a calităţii. Şi nu e rea ideea… ce poate fi mai de ajutor decât o opinie avizată a unor oameni cu expertiză în domeniu care vin din medii diferite? Te eliberează de orice urmă a groupthinkului*.

Aşadar, am avut ocazia de a face parte dintr-o astfel de echipă : un profesor de drept constituţional - Rector a trei Universităţi din Germania (ca şi experienţă până acum), un altul din Lubjljana, fost prorector al universităţii din capitala slovacă; un alt profesor cu o grămadă de experienţă şi expertiză din U.K. – şi dânsul „dublurector” , o doamnă cu vastă experienţă în asigurarea calităţii angajată a HAC – Hungarian Accreditation Committee… şi o masterandă în ale psihologiei şi în educaţie din România – eu . Delegată a ESU –European Students’ Union. Şi super echipa a mers la Izmir, Turcia, sau mai precis, într-un orăşel lângă - Aydin – unde au făcut cunoştinţă cu Universitatea de acolo.

Fără a-mi manifesta impresiile vis-a-vis de instituţie, simt totuşi îndatorarea de a-mi manifesta recunoştinţa şi a împărtăşi cu cei 3 oameni ce vor citi până la capăt gândurile-mi… wow… mda… cred că e una dintre cele mai puternice experienţe de învăţare şi „things to reflect on” din ultima perioadă. Îmbrăţişarea diversităţii, şi mai mult, extragerea dintr-aceasta a unei perspective mai ample asupra lumii în care trăim. Deschidere ca şi cuvânt cheie … încredere şi respect reciproc între „evaluat şi evaluator”.
Nu, nu suntem inchiziţia. Nu, nu vă ascundeţi … din aşa zisele minusuri sau puncte slabe putem face lucruri care devin îmbunătăţite, perfectibile. Împreună
Da, dacă tot vrem acel Spaţiu European al Învăţământului Superior , putem reuşi doar împreună – prin schimb de experienţă, opinii şi viziuni, renunţarea la al meu şi la mine lucrurile se fac aşa deci doar aşa pot fi făcute şi îmbrăţişarea lui a nostru şi noi vedem aşa lucrurile, nu suntem însă orbi la ceva diferit de ce cunoşteam până acum , dar împreună putem da naştere la ceva mai mare, mai bun.


Probabil par doar nişte cuvinte clişeistice şi de simţ comun, însă în momentul în care se interiorizezi şi ajungi să te deschizi cu adevărat în faţa unor astfel de valori, altfel percepi şi interpretezi lumea din jur.
Unitate în diversitate? Poate voi nu credeţi , poate încă nici eu nu sun conştientă de puterea ce o poate avea o astfel de abordare, însă, din nou, la concluzia aceasta am ajuns. Se susţine principiul gestaltist conform căruia „întregul e mai puternic decât suma părţilor” … ? Din punctul de vedere al fizicii cuantice a meselor şi energiilor nu … când vorbim de om? De tu, el sau ea… de noi?




*Pe scurt, fenomenul de groupthink se referă la un proces prin care se ajunge la luarea unor decizii eronate. Grupuri ce experenţiază acest fenomen nu iau în considerare alternative date unor soluţii , datorită dorinţei de a confirma expertiza grupului prin acord unanim

luni, 22 martie 2010

I CAN mindshift ... ?



Acum că mă uit la ceas, constat că stau de 4 ore şi aprox. 19 minute în faţa laptopului. Nu, nu am pierdut neapărat timpul, „am avut treabă”…
Şi dintre numeroasele chestiuţe pe care le-am vazut, auzit şi citit astăzi, am decis să împărtăşesc cu voi discursul unei doamne care crede că poate schimba multe prin educaţie.
Eu ştiu că e aşa.
Momente de acest gen îmi reactiveză dorinţa de a mă implica activ în sistemul educaţional şi peste 30 de ani, cu toate privirile dezaprobatoare din-jur.

miercuri, 17 martie 2010

"good food, good life"...pentru cine?

Have a break? from Greenpeace UK on Vimeo.


Foarte tare clipul.

Voi nu m-aţi întrebat niciodată dacă sunt "verde". Ei bine, vă spun acum ca sunt envo-lover şi încerc s a fac mici gesturi care sa ajute Pământul ăsta cam terorizat (deocamdată reciclez hârtie, pet-uri si susţin programele celor de la Greenpeace si alte organizaţii de acest tip).

De aceasta data vorbim de „o reţetă de distrugere a pădurilor tropicale”.

Sinar Mas*, cel mai mare producător de ulei de palmier din Indonezia, bineînţeles că uzează (sau abuzează, cum vreţi voi să ziceţi) de păduri tropicale pentru a-şi asigura producţia – păduri ce reprezintă casa a mii de vieţuitoare : de la cele mai variate regnuri animale până la cel mai periculos , până la om adică . Din păcate, pentru un profit sporit, se utilizează o groază de maşinării care poluează cu nesimţire; mai mult, după ce-şi fac treaba, dau foc resturilor de copaci – chiar dacă acest lucru este ilegal – lăsând în urmă , chiar la propriu – un Paradis ars din temelii.

Baiul e că nu toate companiile de acest gen se şi sinchisesc să şi planteze alţi copaci şi să lucreze cu un cost minim în ceea ce priveşte distrugerea pădurilor tropicale.

Nestle** este client fidel al Sinarmas, achiziţionându-şi uleiul de palmier de la aceştia.

De unde şi această campanie : Ask Nestle to give rainforests a break.

Utopică cerinţa, nu?

*Dacă intraţi pe pagina celor de la Sinar Mas, veţi constata că se bat cu pumnu-n piept despre cât de envo sunt ei. Funny, nu? Cine minte?

** Cel mai mare producător de alimente mondial susţine şi el în mod oficial mediul. Asta chiar dacă îşi procură materia primă de la inamici ai acestuia. Paradoxal, nu?

joi, 11 martie 2010

p-unde ajung desenele copilariei?...









Transpuse în ziua de azi, cu toate chingile-i şi viciile , îndrăgitele eroine ale copilăriei noastre ştiţi voi - Albă ca Zăpada, Scufiţa Roşie, Jasminne ( Aladdin), Frumoasa din Pădurea Adormită şi Cenuşăreasa … ar arata ceva in genul pozelor de mai sus.

Este sau nu?...

Dar ce legătură au toate acestea cu prima poză? … nu vedeţi vreo una? Ok, vă spun eu … este Ariel, Mica Sirenă a secolului XXI.


luni, 8 martie 2010

nebunie...!







Credeţi că voi vorbi despre valoarea centrală a civilizaţiei actuale?... sau poate despre trăsătura fundamentală a individului modern?

Păi, e p-undeva pe la mijloc. E de fapt, manifestarea nebuniei unora, şi bineînţeles, a grandomaniei acestei societăţi suferinde.


Aşadar, vă prezint deja cunoscutele turnuri rotative din Dubai şi Moscova ! (azi nu o dau pe filosofie)

Acestea sunt proiectele incredibile ale arhitectului David Fisher şi sunt prevăzute a fi finalizate în 2010 - Dubai, respectiv 2011 – Moscova.


Turnul rotativ din Dubai va avea 80 de etaje şi o înălţime de 420 de metri, iar locuinţele vor avea între 124 de metri pătraţi, pentru un apartament, si 1.200 de metri pătraţi, pentru penthouse-urile aflate la ultimele etaje, fiecare având propriul loc de parcare langă uşa locuinţei.

Primele 20 de etaje vor fi ocupate de spatii de birouri, urmate de 15 etaje ocupate de un hotel de lux. Intre etajele 30 - 70 vor fi apartamentele, iar restul de zece etaje va adaposti vilele de lux.

Cel mai interesant lucru al acestor clădiri este faptul ca se vor roti 360 de grade, locuinţele fiind distribuite in jurul unui turn fix, acestea fiind construite din prefabricate, ceea ce reduce si costurile si perioada de construcţie.

Aşadar, nebunie sau inovaţie?

---

Potrivit estimărilor, turnul din Dubai va costa aproximativ 700 de milioane de dolari. Turnul rotativ din Moscova va fi puţin mai mic, având 70 de etaje si o înălţime de 400 de metri, investiţia ridicându-se la 400 de milioane de dolari. În această ordine de idei, şi noi, românii, urmează să facem o investiţie de proporţii, mai ales dacă ţinem cont de contextul economic, de faptul că o bună parte din investiţie va fi din fonduri publice, iar terenul pe care va fi construită clădirea are un istoric cel puţin dubios…(emoţii,emoţii) da! Este vorba despre Catedrala Mântuirii Neamului, a cărei fond de investiţii estimat se ridică la fabuloasa suma de 400 de milioane de euro…eh, îi ceva!
J

Nu că ar conta părerea ta, dar, tu ce ai alege?

Să dăm înainte cu investiţii de lux- să facem şi noi un turn de ăla şmecher, ce se roteşte după Soare – să arătăm „Lumii” că şi noi putem?... sau mergem pentru a „ţ”-a biserică/catedrală/lăcaş al Domnului, în speranţa că vom gâdila pe ăl’ de sus? Eu înţeleg că are multe de „spălat ” neamu’ acesta – înafară de bani şi rufe – dar, cu tot respectul, NU, nu consider că mai e nevoie de ditai „mamutu’ lui Dumnezeu” în mijlocul Bucureştiului.

Măcar de ar exista atâţia români care să frecventeze toate instituţiile astea religioase.


Eu rămân cu ale mele, asta e … încă simt că credinţa, spiritualitatea şi dragostea faţă de vreo divinitate vin din interior şi, deşi încă (!) cred în diverse tradiţii care se înfăptuiesc în cadrul Bisericii, aceste lăcaşe de sfinţenie ar trebui să fie chiar în număr restrâns, nu popularizate ca Mall-urile – mai multe, mai multe, mai mari , şi mai MARIIIIII …

Deci…?

Nu mai bine ne rotim în jurul Soarelui?

Sau…de ce nu...mmmmmmmm, this might be wild, dar ar fi draguţ poate să…să…hmmmm (nu ştiu dacă am curajul să o zic) … NU cheltuim ampulea banii publici! - eh, it's just a tought!...






marți, 2 martie 2010

cei din jurul nostru - pentru D.

Relativ bizar subiectul pe care îl abordez astăzi.

vad însă că astenia înfiptă în mulţi dintre noi, coboară cu hotărâre colţurile gurii, oferind un cor de oftări într-un peisaj relativ frumos de început de primăvară.

În unii dă boala fizică – pare-se că după două săptămâni de antibiotice pentru stomac, astăzi mă aflu în ipostaza unui bătrân care se lamentează de dureri de oase şi articulaţii.

Pe alţii pune stăpânire d-şoara Depresia şi a ei prietenă Melancolia, care este concubină cu Deznădejdea.

Băftoşii visători se aleg cu amândouă.

Tu…de ce te plângi?

Crezi că eşti singur? Doare?...Crezi că nimănui nu îi pasă? Ori nu te înţelege niciun seamăn? Nimic din ce faci nu are vreo importanţă?...sau, ce vorbesc, de fapt nici nu faci ceva relevant - dormitul nu se pune , şi o găină face asta. Şi probabil mai bine decât o faci tu.

Gânduri de genul ne zumzăie adesea prin cap şi, nu, nici să nu te gândeşti să te eschivezi. Nu eşti mai bun decât asta. Eşti om , deci vulnerabil.

Probabil chiar ai dreptate atunci când îţi faci griji.

De data asta nu te mint. S-ar putea ca lucrurile din jurul tău să nu fie chiar atât de negre precum le vezi tu. Dar asta nu contează. Dacă „te simţi” monocromatic, probabil că şi eşti.

Însă…

Ştii totodată că totul e efemer. La fel şi starea în care te afli acum.

Dap, culori vii şi minunate îţi vor încolţii sufletul şi (mai important) mintea chiar pe când te pregăteşti să renunţi la tine şi cei din jur. Doar nu credeai că pieri aşa uşor. :D

Până-ţi prinzi acel moment – sau el pe tine – îţi ofer două daruri:

… o povestioară amărâtă, din care însă am încrederea că poţi desprinde ceva ce să-ţi creeze acel sentiment cald şi bun dinăuntru. Fest ofer şi urechilor tale – sper să-ţi placă şi piesa.



Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.

Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era "Alo Centrala" si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta.

Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.

Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara.

Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. "Alo, Centrala!", am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la

ureche: "Centrala.".

"Mi-am ranit degetul..." - m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.

"Mamica ta nu este acasa?"- urma intrebarea.

"Nu este nimeni acasa in afara de mine..."- am bolborosit.

"Iti curge sange?" - m-a intrebat vocea..

"Nu," - i-am raspuns. "M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau..."

"Poti sa deschizi racitorul?" - m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.

"Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel," -

spuse vocea.


Dupa aceea am inceput sa chem "Alo Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor

pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia . .. M-a ajutat si la

matematica.. .

Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.

A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.

Am chemat "Alo Centrala" si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, "De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?"

Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, " Wayne , tine minte intotdeauna,

ca mai sant si alte lumi in care se poate canta."

Alta data la telefon, "Alo, Centrala!"

"Centrala." - mi-a raspuns vocea cunoscuta. "Cum se scrie cuvantul fix?" - am intrebat-o.


Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston . Imi lipsea foarte mult prietena mea... "Alo Centrala" ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.

Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a

urmarit pretutindeni. .. Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea

seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am

apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie

sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.


Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi

continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle . Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am

spus:"Alo Centrala!"

Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. "Centrala."

Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: "Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?"

O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, "Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum."

Am ras, "Deci tu esti, intr-adevar, " - i-am spus. "Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea."

"Iar eu ma-ntreb," - zise ea, "daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi..."

I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.

"Cu placere," - mi-a spus ea. "Intreaba de Sally."


M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la "Informatii" .

Am intrebat de Sally.

"Santeti un prieten?" - m-a intrebat.

"Da, un foarte vechi prieten... Wayne . .."

"Imi pare rau sa-ti spun asta," - mi-a spus ea. "Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma."

Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, "Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?" "Da." - i-am raspuns.

"Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc."

Mesajul ei era, "Spune-i ca sant si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer."

I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.




Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva. A cui viata ai atins astazi?