marți, 2 martie 2010

cei din jurul nostru - pentru D.

Relativ bizar subiectul pe care îl abordez astăzi.

vad însă că astenia înfiptă în mulţi dintre noi, coboară cu hotărâre colţurile gurii, oferind un cor de oftări într-un peisaj relativ frumos de început de primăvară.

În unii dă boala fizică – pare-se că după două săptămâni de antibiotice pentru stomac, astăzi mă aflu în ipostaza unui bătrân care se lamentează de dureri de oase şi articulaţii.

Pe alţii pune stăpânire d-şoara Depresia şi a ei prietenă Melancolia, care este concubină cu Deznădejdea.

Băftoşii visători se aleg cu amândouă.

Tu…de ce te plângi?

Crezi că eşti singur? Doare?...Crezi că nimănui nu îi pasă? Ori nu te înţelege niciun seamăn? Nimic din ce faci nu are vreo importanţă?...sau, ce vorbesc, de fapt nici nu faci ceva relevant - dormitul nu se pune , şi o găină face asta. Şi probabil mai bine decât o faci tu.

Gânduri de genul ne zumzăie adesea prin cap şi, nu, nici să nu te gândeşti să te eschivezi. Nu eşti mai bun decât asta. Eşti om , deci vulnerabil.

Probabil chiar ai dreptate atunci când îţi faci griji.

De data asta nu te mint. S-ar putea ca lucrurile din jurul tău să nu fie chiar atât de negre precum le vezi tu. Dar asta nu contează. Dacă „te simţi” monocromatic, probabil că şi eşti.

Însă…

Ştii totodată că totul e efemer. La fel şi starea în care te afli acum.

Dap, culori vii şi minunate îţi vor încolţii sufletul şi (mai important) mintea chiar pe când te pregăteşti să renunţi la tine şi cei din jur. Doar nu credeai că pieri aşa uşor. :D

Până-ţi prinzi acel moment – sau el pe tine – îţi ofer două daruri:

… o povestioară amărâtă, din care însă am încrederea că poţi desprinde ceva ce să-ţi creeze acel sentiment cald şi bun dinăuntru. Fest ofer şi urechilor tale – sper să-ţi placă şi piesa.



Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.

Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era "Alo Centrala" si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta.

Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.

Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara.

Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. "Alo, Centrala!", am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la

ureche: "Centrala.".

"Mi-am ranit degetul..." - m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.

"Mamica ta nu este acasa?"- urma intrebarea.

"Nu este nimeni acasa in afara de mine..."- am bolborosit.

"Iti curge sange?" - m-a intrebat vocea..

"Nu," - i-am raspuns. "M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau..."

"Poti sa deschizi racitorul?" - m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.

"Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel," -

spuse vocea.


Dupa aceea am inceput sa chem "Alo Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor

pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia . .. M-a ajutat si la

matematica.. .

Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.

A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.

Am chemat "Alo Centrala" si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, "De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?"

Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, " Wayne , tine minte intotdeauna,

ca mai sant si alte lumi in care se poate canta."

Alta data la telefon, "Alo, Centrala!"

"Centrala." - mi-a raspuns vocea cunoscuta. "Cum se scrie cuvantul fix?" - am intrebat-o.


Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston . Imi lipsea foarte mult prietena mea... "Alo Centrala" ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.

Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a

urmarit pretutindeni. .. Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea

seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am

apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie

sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.


Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi

continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle . Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am

spus:"Alo Centrala!"

Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. "Centrala."

Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: "Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?"

O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, "Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum."

Am ras, "Deci tu esti, intr-adevar, " - i-am spus. "Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea."

"Iar eu ma-ntreb," - zise ea, "daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi..."

I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.

"Cu placere," - mi-a spus ea. "Intreaba de Sally."


M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la "Informatii" .

Am intrebat de Sally.

"Santeti un prieten?" - m-a intrebat.

"Da, un foarte vechi prieten... Wayne . .."

"Imi pare rau sa-ti spun asta," - mi-a spus ea. "Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma."

Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, "Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?" "Da." - i-am raspuns.

"Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc."

Mesajul ei era, "Spune-i ca sant si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer."

I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.




Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva. A cui viata ai atins astazi?

4 comentarii:

eutu spunea...

Unde le găseşti?

emanuela.andreea spunea...

Povestile simple din copilarie ma faceau de multe ori sa visez... Povestea de aici ma face sa cuget, sa realizez ca am multi 'Alo centrala' :)

Multumesc Ali, chiar Multumesc...mi-ai oferit pastila de liniste/bunastare pe ziua de azi

:*:*>:D<

Ali Gavra spunea...

:)

cu drag

Presa Libera spunea...

Tin minte un episod din Pinky and The Brain cand incerca Brain sa faca barbat din Pinky si i-a aratat scena din Lion King cand moare leul si puiul striga "Wake up, papa". Brain a plans mai rau decat Pinky.
Cred ca povestea asta e un stimul mult mai puternic pentru asa ceva, in special daca te lovesc niste detalii acolo unde nici dragostea celor din jur n-a ajuns.