I CAN mindshift ... ?

Acum că mă uit la ceas, constat că stau de 4 ore şi aprox. 19 minute în faţa laptopului. Nu, nu am pierdut neapărat timpul, „am avut treabă”…
Şi dintre numeroasele chestiuţe pe care le-am vazut, auzit şi citit astăzi, am decis să împărtăşesc cu voi discursul unei doamne care crede că poate schimba multe prin educaţie.
Eu ştiu că e aşa.
Momente de acest gen îmi reactiveză dorinţa de a mă implica activ în sistemul educaţional şi peste 30 de ani, cu toate privirile dezaprobatoare din-jur.

"good food, good life"...pentru cine?

Have a break? from Greenpeace UK on Vimeo.

Foarte tare clipul.

Voi nu m-aţi întrebat niciodată dacă sunt "verde". Ei bine, vă spun acum ca sunt envo-lover şi încerc s a fac mici gesturi care sa ajute Pământul ăsta cam terorizat (deocamdată reciclez hârtie, pet-uri si susţin programele celor de la Greenpeace si alte organizaţii de acest tip).

De aceasta data vorbim de „o reţetă de distrugere a pădurilor tropicale”.

Sinar Mas*, cel mai mare producător de ulei de palmier din Indonezia, bineînţeles că uzează (sau abuzează, cum vreţi voi să ziceţi) de păduri tropicale pentru a-şi asigura producţia – păduri ce reprezintă casa a mii de vieţuitoare : de la cele mai variate regnuri animale până la cel mai periculos , până la om adică . Din păcate, pentru un profit sporit, se utilizează o groază de maşinării care poluează cu nesimţire; mai mult, după ce-şi fac treaba, dau foc resturilor de copaci – chiar dacă acest lucru este ilegal – lăsând în urmă , chiar la propriu – un Paradis ars din temelii.

Baiul e că nu toate companiile de acest gen se şi sinchisesc să şi planteze alţi copaci şi să lucreze cu un cost minim în ceea ce priveşte distrugerea pădurilor tropicale.

Nestle** este client fidel al Sinarmas, achiziţionându-şi uleiul de palmier de la aceştia.

De unde şi această campanie : Ask Nestle to give rainforests a break.

Utopică cerinţa, nu?

*Dacă intraţi pe pagina celor de la Sinar Mas, veţi constata că se bat cu pumnu-n piept despre cât de envo sunt ei. Funny, nu? Cine minte?

** Cel mai mare producător de alimente mondial susţine şi el în mod oficial mediul. Asta chiar dacă îşi procură materia primă de la inamici ai acestuia. Paradoxal, nu?

p-unde ajung desenele copilariei?...

Transpuse în ziua de azi, cu toate chingile-i şi viciile , îndrăgitele eroine ale copilăriei noastre ştiţi voi - Albă ca Zăpada, Scufiţa Roşie, Jasminne ( Aladdin), Frumoasa din Pădurea Adormită şi Cenuşăreasa … ar arata ceva in genul pozelor de mai sus.

Este sau nu?...

Dar ce legătură au toate acestea cu prima poză? … nu vedeţi vreo una? Ok, vă spun eu … este Ariel, Mica Sirenă a secolului XXI.

nebunie...!

Credeţi că voi vorbi despre valoarea centrală a civilizaţiei actuale?... sau poate despre trăsătura fundamentală a individului modern?

Păi, e p-undeva pe la mijloc. E de fapt, manifestarea nebuniei unora, şi bineînţeles, a grandomaniei acestei societăţi suferinde.

Aşadar, vă prezint deja cunoscutele turnuri rotative din Dubai şi Moscova ! (azi nu o dau pe filosofie)

Acestea sunt proiectele incredibile ale arhitectului David Fisher şi sunt prevăzute a fi finalizate în 2010 - Dubai, respectiv 2011 – Moscova.

Turnul rotativ din Dubai va avea 80 de etaje şi o înălţime de 420 de metri, iar locuinţele vor avea între 124 de metri pătraţi, pentru un apartament, si 1.200 de metri pătraţi, pentru penthouse-urile aflate la ultimele etaje, fiecare având propriul loc de parcare langă uşa locuinţei.

Primele 20 de etaje vor fi ocupate de spatii de birouri, urmate de 15 etaje ocupate de un hotel de lux. Intre etajele 30 - 70 vor fi apartamentele, iar restul de zece etaje va adaposti vilele de lux.

Cel mai interesant lucru al acestor clădiri este faptul ca se vor roti 360 de grade, locuinţele fiind distribuite in jurul unui turn fix, acestea fiind construite din prefabricate, ceea ce reduce si costurile si perioada de construcţie.

Aşadar, nebunie sau inovaţie?

---

Potrivit estimărilor, turnul din Dubai va costa aproximativ 700 de milioane de dolari. Turnul rotativ din Moscova va fi puţin mai mic, având 70 de etaje si o înălţime de 400 de metri, investiţia ridicându-se la 400 de milioane de dolari. În această ordine de idei, şi noi, românii, urmează să facem o investiţie de proporţii, mai ales dacă ţinem cont de contextul economic, de faptul că o bună parte din investiţie va fi din fonduri publice, iar terenul pe care va fi construită clădirea are un istoric cel puţin dubios…(emoţii,emoţii) da! Este vorba despre Catedrala Mântuirii Neamului, a cărei fond de investiţii estimat se ridică la fabuloasa suma de 400 de milioane de euro…eh, îi ceva! J

Nu că ar conta părerea ta, dar, tu ce ai alege?

Să dăm înainte cu investiţii de lux- să facem şi noi un turn de ăla şmecher, ce se roteşte după Soare – să arătăm „Lumii” că şi noi putem?... sau mergem pentru a „ţ”-a biserică/catedrală/lăcaş al Domnului, în speranţa că vom gâdila pe ăl’ de sus? Eu înţeleg că are multe de „spălat ” neamu’ acesta – înafară de bani şi rufe – dar, cu tot respectul, NU, nu consider că mai e nevoie de ditai „mamutu’ lui Dumnezeu” în mijlocul Bucureştiului.

Măcar de ar exista atâţia români care să frecventeze toate instituţiile astea religioase.

Eu rămân cu ale mele, asta e … încă simt că credinţa, spiritualitatea şi dragostea faţă de vreo divinitate vin din interior şi, deşi încă (!) cred în diverse tradiţii care se înfăptuiesc în cadrul Bisericii, aceste lăcaşe de sfinţenie ar trebui să fie chiar în număr restrâns, nu popularizate ca Mall-urile – mai multe, mai multe, mai mari , şi mai MARIIIIII …

Deci…?

Nu mai bine ne rotim în jurul Soarelui?

Sau…de ce nu...mmmmmmmm, this might be wild, dar ar fi draguţ poate să…să…hmmmm (nu ştiu dacă am curajul să o zic) … NU cheltuim ampulea banii publici! - eh, it's just a tought!...

cei din jurul nostru - pentru D.

Relativ bizar subiectul pe care îl abordez astăzi.

vad însă că astenia înfiptă în mulţi dintre noi, coboară cu hotărâre colţurile gurii, oferind un cor de oftări într-un peisaj relativ frumos de început de primăvară.

În unii dă boala fizică – pare-se că după două săptămâni de antibiotice pentru stomac, astăzi mă aflu în ipostaza unui bătrân care se lamentează de dureri de oase şi articulaţii.

Pe alţii pune stăpânire d-şoara Depresia şi a ei prietenă Melancolia, care este concubină cu Deznădejdea.

Băftoşii visători se aleg cu amândouă.

Tu…de ce te plângi?

Crezi că eşti singur? Doare?...Crezi că nimănui nu îi pasă? Ori nu te înţelege niciun seamăn? Nimic din ce faci nu are vreo importanţă?...sau, ce vorbesc, de fapt nici nu faci ceva relevant - dormitul nu se pune , şi o găină face asta. Şi probabil mai bine decât o faci tu.

Gânduri de genul ne zumzăie adesea prin cap şi, nu, nici să nu te gândeşti să te eschivezi. Nu eşti mai bun decât asta. Eşti om , deci vulnerabil.

Probabil chiar ai dreptate atunci când îţi faci griji.

De data asta nu te mint. S-ar putea ca lucrurile din jurul tău să nu fie chiar atât de negre precum le vezi tu. Dar asta nu contează. Dacă „te simţi” monocromatic, probabil că şi eşti.

Însă…

Ştii totodată că totul e efemer. La fel şi starea în care te afli acum.

Dap, culori vii şi minunate îţi vor încolţii sufletul şi (mai important) mintea chiar pe când te pregăteşti să renunţi la tine şi cei din jur. Doar nu credeai că pieri aşa uşor. :D

Până-ţi prinzi acel moment – sau el pe tine – îţi ofer două daruri:

… o povestioară amărâtă, din care însă am încrederea că poţi desprinde ceva ce să-ţi creeze acel sentiment cald şi bun dinăuntru. Fest ofer şi urechilor tale – sper să-ţi placă şi piesa.

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.

Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era "Alo Centrala" si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta.

Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.

Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara.

Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. "Alo, Centrala!", am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la

ureche: "Centrala.".

"Mi-am ranit degetul..." - m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.

"Mamica ta nu este acasa?"- urma intrebarea.

"Nu este nimeni acasa in afara de mine..."- am bolborosit.

"Iti curge sange?" - m-a intrebat vocea..

"Nu," - i-am raspuns. "M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau..."

"Poti sa deschizi racitorul?" - m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.

"Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel," -

spuse vocea.

Dupa aceea am inceput sa chem "Alo Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor

pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia . .. M-a ajutat si la

matematica.. .

Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.

A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.

Am chemat "Alo Centrala" si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, "De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?"

Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, " Wayne , tine minte intotdeauna,

ca mai sant si alte lumi in care se poate canta."

Alta data la telefon, "Alo, Centrala!"

"Centrala." - mi-a raspuns vocea cunoscuta. "Cum se scrie cuvantul fix?" - am intrebat-o.

Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston . Imi lipsea foarte mult prietena mea... "Alo Centrala" ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.

Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a

urmarit pretutindeni. .. Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea

seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am

apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie

sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.

Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi

continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle . Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am

spus:"Alo Centrala!"

Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. "Centrala."

Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: "Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?"

O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, "Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum."

Am ras, "Deci tu esti, intr-adevar, " - i-am spus. "Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea."

"Iar eu ma-ntreb," - zise ea, "daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi..."

I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.

"Cu placere," - mi-a spus ea. "Intreaba de Sally."

M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la "Informatii" .

Am intrebat de Sally.

"Santeti un prieten?" - m-a intrebat.

"Da, un foarte vechi prieten... Wayne . .."

"Imi pare rau sa-ti spun asta," - mi-a spus ea. "Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma."

Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, "Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?" "Da." - i-am raspuns.

"Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc."

Mesajul ei era, "Spune-i ca sant si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer."

I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.

Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva. A cui viata ai atins astazi?